Cum să fii un părinte bun
Felul în care este crescut un copil este adesea modelat de ceea ce părinții consideră corect, de dorit sau important. Se poate întâmpla astfel ca propriile dorințe și așteptări să aibă întâietate față de sentimentele, nevoile, abilitățile și posibilitățile copilului. De aceea, înțelegerea propriei abordări ca părinte începe cu o reflecție simplă, dar importantă: ne acceptăm copilul cu toate trăsăturile sale, îi permitem să își exprime propria personalitate și suntem conștienți de momentele în care îi cerem prea mult, reacționăm prea aspru, cedăm fără să fie nevoie sau schimbăm regulile? Răspunsurile la aceste întrebări arată ce fel de relație construim cu copilul și cât de dispuși suntem să ne adaptăm modul de a-l crește la nevoile lui reale.
Cuprinsul articolului
Apropierea emoțională, fundament al rolului de părinte
Atmosfera în care crește copilul îi influențează puternic dezvoltarea. Un rol aparte îl au căldura relațiilor din familie, sentimentul de a fi acceptat și felul în care părinții și copiii își exprimă sentimentele unii față de ceilalți. Această legătură emoțională nu determină doar felul în care copilul se simte în propria familie. Ea îi modelează și înțelegerea relațiilor dintre oameni, iar experiențele din copilărie pot influența modul în care își va crește, mai târziu, propriii copii, când va deveni la rândul său părinte. Totuși, calitatea relației dintre părinte și copil nu este rezultatul exclusiv al trăsăturilor și acțiunilor părintelui. Copilul participă activ la această relație încă de la naștere. Temperamentul lui, felul în care reacționează și nevoile sale individuale influențează, la rândul lor, comportamentul adulților, astfel încât relația cu fiecare copil se dezvoltă în felul ei.
De ce aceeași abordare educativă nu se potrivește fiecărui copil?
Părinții cu doi sau mai mulți copii sunt adesea surprinși de cât de diferite pot fi experiențele lor. Un copil poate crește fără mari dificultăți în viața de zi cu zi, în timp ce altul are nevoie de mult mai multă atenție, adaptare și răbdare. O abordare care a dat rezultate excelente cu un copil poate fi complet ineficientă cu altul sau poate chiar provoca reacția opusă. Aceste diferențe nu sunt neobișnuite. Încă de la vârste foarte mici, copiii se deosebesc prin numeroase trăsături, dintre care unele sunt în mare parte înnăscute și nu pot fi schimbate semnificativ prin educație. Temperamentul, caracteristicile fizice, sexul, starea de sănătate și capacitatea de adaptare sunt doar câțiva dintre factorii care le influențează comportamentul, dar și felul în care părinții se poartă cu ei. Unii bebeluși au un ritm relativ previzibil de somn și hrănire, sunt în general bine dispuși și sănătoși și se adaptează ușor îngrijirii de zi cu zi. Părinților le este mai simplu să le recunoască și să le satisfacă nevoile. Există însă și bebeluși care plâng des, devin ușor iritabili și au propriul ritm de hrănire și somn, greu de urmat pentru părinți. Comportamentul lor poate părea imprevizibil, iar încercările de a stabili o rutină nu aduc întotdeauna rezultatele așteptate. Pentru mamă, o astfel de viață de zi cu zi poate deveni foarte epuizantă. Oboseala și tensiunea continuă se transformă uneori în dezamăgire și îndoieli privind propriile abilități. Când se adaugă și lipsa de înțelegere a celor din jur, mai ales comentariile despre plânsul copilului, îndoielile privind felul în care se descurcă în rolul de părinte pot deveni și mai puternice. Totuși, faptul că un copil are nevoie de mai multă atenție și răbdare decât altul nu înseamnă, în sine, că părinții îl cresc mai puțin bine. Diferențele individuale dintre copii sunt o parte importantă a înțelegerii comportamentului lor.
Copilul nu are nevoie de un părinte perfect
Nu există o rețetă unică pentru a fi un părinte perfect, iar copilul nu are nevoie de un adult care nu greșește niciodată. Mult mai important este să aibă alături un părinte care îl iubește, îl înțelege și îl îndrumă, dar care își asumă și responsabilitatea pentru deciziile pe care copilul nu este încă în măsură să le ia singur. Rolul de părinte presupune îndrumare, stabilirea limitelor și grija pentru binele copilului, în timp ce acesta învață treptat să își asume responsabilitatea pentru sarcinile cărora le poate face față. Fiecare părinte are dreptul la propriile convingeri despre viață și la un stil personal de a-și crește copilul. Răbdarea și consecvența dau însă acestei abordări o stabilitate pe care copilul se poate baza. Când, prin relația de zi cu zi, copilul capătă încredere în părinte, îi este mai ușor să își dezvolte încrederea în sine și în propriile abilități. Din astfel de experiențe se formează treptat și încrederea în ceilalți oameni, o bază importantă pentru a deveni mai târziu o persoană matură și responsabilă. Textul-sursă menționează creșterea copilului fără dificultăți semnificative de dezvoltare drept unul dintre indicatorii reușitei în rolul de părinte. O asemenea evaluare nu înlocuiește însă înțelegerea relației în sine dintre părinte și copil.
A accepta copilul înseamnă a-l cunoaște așa cum este
Iubirea părintească nu se reflectă doar în grija pentru nevoile de zi cu zi. Ea se exprimă și prin capacitatea de a accepta copilul ca persoană de sine stătătoare, cu trăsături care nu corespund neapărat dorințelor și așteptărilor noastre. Dacă un copil este vioi, nu este realist să ne așteptăm mereu să fie liniștit și retras. La fel, unui copil precaut și mai temător nu ar trebui să i se ceară să fie deschis, rapid și gata să reacționeze imediat în orice situație. Acceptarea presupune să îi respectăm firea, fără să încercăm în permanență să o potrivim unei imagini preconcepute despre copilul ideal.
Când copilul nu simte iubirea părinților
Dezinteresul emoțional poate lua diferite forme, de la o atitudine rece și indiferentă până la o aversiune pronunțată față de copil. Lipsa iubirii părintești este greu de suportat pentru copil. Nu contează doar ce simt părinții, ci și în ce măsură copilul poate recunoaște și simți iubirea lor. Este posibil ca părinții să își iubească sincer copilul, dar să nu reușească să îi arate suficient această iubire, fiind copleșiți de muncă, griji sau alte probleme. Deși se ocupă zilnic de nevoile lui, atenția lor poate fi îndreptată în permanență spre alte obligații. Copilul poate avea atunci impresia că părinții sunt prezenți fizic, dar distanți emoțional. Observă că gândurile lor sunt în altă parte și poate ajunge la concluzia că ceea ce i se întâmplă, ceea ce simte sau dorește să le împărtășească nu este suficient de important pentru a le trezi interesul. Această experiență a indisponibilității emoționale poate fi dureroasă chiar și atunci când iubirea părinților există cu adevărat.
Separarea de părinți și sentimentul de respingere
Unii părinți depun mult efort pentru a-i asigura copilului o viață confortabilă, dar lasă cea mai mare parte a îngrijirii directe în seama altor persoane. Copilul poate petrece fiecare zi cu persoanele care îl îngrijesc, iar sfârșiturile de săptămână și vacanțele, la rude. În unele familii, copilul ajunge să locuiască ani la rând la bunici, chiar și atunci când nu există o nevoie stringentă pentru acest aranjament. Textul-sursă atrage în mod deosebit atenția asupra separării îndelungate în primii ani de viață, asociind-o cu posibile dificultăți în construirea ulterioară a apropierii emoționale și a încrederii. Potrivit acestei descrieri, după întoarcerea la părinți, copilul poate avea dificultăți în a construi cu ei relația de care are nevoie, deoarece a trăit separarea anterioară ca pe o respingere. Copilul poate începe, totodată, să creadă că el însuși este responsabil pentru lipsa atenției părinților. În loc să înțeleagă împrejurările care au dus la separare, poate ajunge la concluzia că nu este suficient de bun, inteligent sau ascultător, că nu are destule reușite ori că nu este destul de frumos pentru a merita iubire. Asemenea convingeri îi pot afecta încrederea în sine și imaginea pe care și-o formează despre propriile abilități. Simțindu-se nesigur, copilul poate începe să caute modalități de a atrage atenția părinților și de a le câștiga afecțiunea. Uneori, acest lucru se manifestă prin crize puternice de furie, comportament agresiv, refuzul de a mânca sau de a vorbi. În descrierea din sursă se arată că, atunci când aceste încercări nu aduc apropierea dorită, reacțiile pot deveni și mai intense, ajungând până la agresivitate puternică sau, dimpotrivă, la închidere în sine și izolare socială. Aceste consecințe nu trebuie privite ca rezultate inevitabile ale oricărei separări. Este vorba despre posibile tipare descrise în materialul-sursă, iar măsura în care pot fi generalizate trebuie verificată de specialiști.
De ce unui părinte îi este uneori greu să își accepte propriul copil?
Motivele respingerii emoționale a copilului pot fi complexe, iar părinții nu sunt adesea pe deplin conștienți de ceea ce le influențează comportamentul. Unul dintre motivele posibile ține de propria copilărie. Un părinte care nu s-a simțit nici el suficient de acceptat poate repeta inconștient tiparele de comportament ale părinților săi. Uneori, sentimentele de furie și ostilitate nerezolvate față de propriii părinți își găsesc expresia în relația cu copilul. În alte cazuri, adultul recunoaște în copil trăsături pe care le consideră propriile defecte și dezvoltă o atitudine de respingere față de ele. O formă deosebit de gravă a acestui comportament apare când un părinte încearcă să îl rănească pe celălalt prin intermediul copilului. Asemenea acțiuni pot apărea în timpul separării sau divorțului, când conflictele nerezolvate dintre adulți încep să le afecteze relația cu copilul. Aceste exemple au în comun posibilitatea ca un copil să suporte consecințele emoționale ale unor experiențe, sentimente și conflicte care le aparțin, de fapt, adulților.
Lipsa de consecvență în educație: când regulile se schimbă după dispoziția părintelui
Copilul înțelege mai ușor limitele când reacțiile părinților au o anumită constanță. În schimb, regulile care se schimbă mereu pot crea nesiguranță și confuzie. Lipsa de consecvență în educație poate apărea mai ales când părinții sunt copleșiți de obligațiile zilnice, epuizați sau nu au suficient timp și răbdare. O mamă mereu obosită poate, la un moment dat, să își pedepsească copilul pentru un comportament la care de obicei nu reacționează, iar chiar a doua zi să îi permită tocmai ceea ce interzisese. Uneori, motivul acestei îngăduințe este simpla nevoie de a lua o pauză sau de a termina o treabă fără întreruperi. O situație asemănătoare poate apărea și la tații care, din cauza muncii, petrec puțin timp cu copiii. Dorind să evite conflictele în momentele petrecute împreună, le permit aproape orice, până când comportamentul copilului începe să îi frustreze. Atunci, chiar și un motiv mărunt poate duce la o pedeapsă bruscă și exagerat de aspră. Copilului îi este greu să înțeleagă de ce același lucru este uneori permis, iar alteori pedepsit. Treptat, nu mai are încredere nici în propria înțelegere a regulilor, nici în previzibilitatea reacțiilor părinților. Această confuzie poate fi însoțită de teamă și de întrebarea dacă iubirea părinților este cu adevărat constantă. Textul-sursă descrie posibilitatea ca un copil să se apere de aceste sentimente prin diferite probleme de comportament și prin reacții numite nevrotice.
Părinții au dreptul să greșească, dar și responsabilitatea de a-și recunoaște greșelile
Niciun părinte nu poate acționa întotdeauna cu deplină consecvență. O nedreptate ocazională, o decizie greșită sau o reacție influențată de oboseală fac parte din viața reală de familie. Disponibilitatea părintelui de a-și recunoaște propria greșeală poate schimba felul în care copilul trăiește o asemenea situație. Copilul poate înțelege că părintele a greșit sau a fost inconsecvent, mai ales când adultul își asumă deschis responsabilitatea în loc să dea vina pe copil pentru propriul comportament. Astfel, o greșeală ocazională poate să nu afecteze încrederea care se construiește în cadrul relației.
Când mama și tatăl au reguli diferite
Lipsa de consecvență nu apare doar în acțiunile unui singur părinte. Ea poate proveni și din neînțelegerile dintre mamă și tată privind felul în care trebuie crescut copilul. Opiniile diferite ale părinților nu sunt neapărat, în sine, cea mai mare dificultate. Copilul se poate adapta faptului că părinții nu au exact aceeași abordare, mai ales dacă ei acceptă și respectă reciproc aceste diferențe. Conflictele care apar din neînțelegerile privind educația pot reprezenta o problemă mult mai mare. Dacă un părinte interzice ceva, iar celălalt permite imediat acel lucru, este de înțeles că un copil se va adresa mai des părintelui mai permisiv. Totuși, această situație nu îl avantajează doar pe părintele mai îngăduitor. Potrivit explicației din sursă, copilul își poate pierde în același timp încrederea în amândoi, deoarece nu mai percepe deciziile lor ca fiind de încredere. Prin urmare, nu este necesar ca părinții să gândească exact la fel. Mult mai important este ca neînțelegerile dintre ei să nu devină o sursă de conflicte permanente și de nesiguranță pentru copil.
Așteptări nerealiste: când viața copilului devine un plan al părinților
Unii părinți își imaginează viitorul copilului cu mult înainte ca acesta să aibă ocazia să își arate propriile interese și abilități. Se așteaptă să reușească în toate, să obțină cele mai bune rezultate și să se dezvolte după un plan conceput dinainte, care nu lasă suficient loc nevoilor sale individuale. O astfel de relație presupune adesea îndrumări, sfaturi și cerințe permanente. Împotrivirea copilului nu este acceptată, iar neîndeplinirea așteptărilor poate fi urmată de pedeapsă. Părintele stabilește programul aproape tuturor activităților: când mănâncă, doarme și se joacă copilul, cu ce se îmbracă și cu cine își petrece timpul. O atenție deosebită este acordată ordinii, curățeniei și disponibilității de a urma fără ezitare fiecare indicație. De la copil se așteaptă, înainte de toate, ascultare. Dorințele lui și ceea ce poate face în acel moment rămân adesea pe plan secund, iar reușita se măsoară prin cât de bine urmează planurile părinților. Acești copii încep uneori foarte devreme să învețe limbi străine, să meargă la lecții de muzică, la balet sau la alte activități organizate. Numărul activităților, în sine, nu determină însă calitatea dezvoltării lor. Problema apare când cerințele depășesc ceea ce copilul poate duce.
Consecințele presiunii constante de a fi cel mai bun
Copilul care trebuie să obțină mereu rezultate foarte bune poate începe să trăiască fiecare nereușită ca pe o dezamăgire provocată părinților. Dacă așteptările îi depășesc posibilitățile reale, apare frustrarea, pentru că nu reușește să îndeplinească ceea ce i se cere. Din această experiență se poate naște sentimentul că nu este suficient de bun, iar mai târziu, vinovăția. Presiunea de a fi perfect în toate lasă puțin loc învățării firești prin încercări, greșeli și dobândirea treptată a unor abilități noi. Textul-sursă subliniază și că planurile părinților bazate pe cerințe atât de mari rămân adesea neîmplinite. În ciuda efortului depus și a controlului permanent, viitorul copilului nu corespunde neapărat așteptărilor conturate dinainte.
Părinții care critică în permanență
Există părinți care aproape niciodată nu se arată mulțumiți de ceea ce face copilul. Chiar și când sunt mulțumiți de comportamentul sau reușita lui, se abțin să îl laude, de teamă că aprecierea l-ar putea răsfăța sau l-ar putea face să nu se mai străduiască. În locul încurajării, o astfel de relație este marcată de observații, mustrări și critici frecvente. Copilul este comparat cu alți copii de vârsta lui, despre care se spune că sunt mai inteligenți, au mai multe reușite sau sunt mai buni, iar uneori este și luat în derâdere ori ridiculizat. Confruntarea permanentă cu presupusele sale defecte poate eroda treptat încrederea copilului în sine. În loc să își dezvolte încrederea în propriile abilități, începe să se îndoiască de valoarea sa. Se poate simți mai puțin capabil și poate considera că are mai puține reușite decât ceilalți, iar această trăire este adesea însoțită de nemulțumire față de sine. Când copilul primește rareori apreciere pentru efortul depus și pentru ceea ce a făcut bine, critica poate deveni felul în care începe să se privească și să se evalueze pe sine.
Supraprotecția: când grija începe să limiteze autonomia
În primele luni și în primii ani de viață, copilul depinde în mare măsură de adulți. Disponibilitatea părintelui de a-l proteja, de a-l ajuta și de a-i satisface nevoile este atunci o parte esențială a îngrijirii. Pe măsură ce copilul crește, se schimbă însă și ceea ce poate face. Treptat, își dorește să încerce tot mai multe lucruri singur, iar ajutorul părinților trebuie să țină pasul cu această dezvoltare. Problema apare când părintele continuă să se poarte ca și cum copilul ar fi complet neajutorat, deși este deja pregătit să facă activități simple. Copilul vrea să mănânce singur, să se încalțe sau să ajungă la un obiect, dar părintele îl oprește mereu. Îi spune că este prea mic, că nu știe să facă acel lucru, că ar putea cădea sau s-ar putea murdări, apoi face el lucrul respectiv în locul copilului. Aceste reacții pot porni dintr-o grijă sinceră, dar, în același timp, copilul pierde ocazia de a-și pune la încercare propriile abilități. Dacă adulții preiau în mod repetat lucruri pe care copilul poate învăța să le facă singur, autonomia lui se dezvoltă mai greu. El poate rămâne excesiv de dependent de părinți, nesigur pe propriile posibilități și temător în fața experiențelor noi.
Cum reacționează copilul când nu este lăsat să crească?
Copilul care se simte supravegheat în permanență poate dezvolta o împotrivire puternică față de restricțiile părinților. Uneori, această împotrivire se exprimă prin furie, cerințe exagerate sau neascultare în familie. În același timp, în afara casei, același copil poate părea deosebit de liniștit, ascultător, temător și nesigur. În asemenea împrejurări, poate avea impresia că mama este mereu prezentă, că nu îi permite să își asume niciun risc și că, indiferent de abilitățile lui reale, îl consideră în continuare un copil mic. Textul-sursă asociază supraprotecția și cu posibilitatea ca un copil să devină pretențios și preocupat în primul rând de propriile nevoi. Sunt descrise și dificultăți în legarea prieteniilor, precum și probleme ulterioare în comunicarea cu ceilalți.
De ce devin părinții excesiv de protectori?
Motivele pentru care copilul ocupă un loc aparte în viața părinților pot fi diferite. Uneori este vorba despre un copil cu o problemă de sănătate sau cu o anumită tulburare de dezvoltare, ceea ce îi face pe părinți să simtă o nevoie mai mare de a-l proteja. În alte familii, nașterea copilului a fost îndelung așteptată. Ea poate fi precedată de dificultăți de concepție, infertilitate sau de o sarcină a cărei menținere a necesitat îngrijiri speciale. Uneori, relația dintre părinți era deja afectată de probleme conjugale serioase înainte de nașterea copilului. În asemenea împrejurări, mama poate trăi venirea copilului ca pe un fel de răsplată după dificultăți, dezamăgiri și așteptări neîmplinite. În prezentarea din sursă, aceste mame sunt descrise ca fiind foarte responsabile, puternic atașate de familie și având o nevoie accentuată de a oferi îngrijire maternă. În tiparul familial descris, tații sunt adesea mai puțin implicați în luarea deciziilor și au o autoritate mai redusă în raport cu mama și copilul. Supraprotecția poate fi atunci asociată cu o concentrare emoțională deosebit de intensă a părintelui asupra copilului.
Când atitudinea protectoare se transformă în permisivitate excesivă
Unii copii crescuți într-un mediu foarte protector încep să se poarte cu mamele lor într-un mod rebel, sfidător și foarte pretențios. Încercând să îi facă pe plac copilului sau să evite conflictul, mama poate deveni tot mai permisivă, în timp ce copilul încearcă să preia controlul asupra situațiilor de zi cu zi. Unul dintre exemplele menționate este comportamentul în magazin. Copilul cere să i se cumpere ceva, iar când nu primește ceea ce dorește, reacționează cu proteste vehemente și o izbucnire puternică, încercând să schimbe decizia părintelui. Dacă părintele pare neputincios și cedează mereu, relația poate ajunge să fie marcată de cerințe tot mai mari din partea copilului și de o capacitate tot mai redusă a părintelui de a stabili limite.
Severitatea excesivă: când ascultarea devine mai importantă decât dezvoltarea
O abordare educativă severă se bazează adesea pe așteptarea ca un copil să își asculte părintele fără să comenteze și să se conformeze regulilor lui. Părinții pot limita atunci excesiv comportamente obișnuite pentru vârsta copilului. Țipetele, săriturile, alergatul, lovirea zgomotoasă a obiectelor și joaca plină de energie îi pot obosi pe adulți, dar fac parte și din felul firesc al copilului de a se exprima și de a se juca. Problema apare când părintele privește un astfel de comportament în primul rând ca pe o neascultare care trebuie reprimată. Severitatea excesivă se poate manifesta și prin cerințe care nu corespund nivelului de dezvoltare al copilului. De exemplu, de la un copil de trei ani se poate aștepta să își strângă jucăriile complet singur, deși pentru această sarcină are încă nevoie de ajutor sau de îndrumare. Unui copil vioi din fire i se poate cere să stea nemișcat când merge în vizită, să nu atingă nimic, să nu împrăștie obiecte și să se poarte impecabil în fiecare clipă. Aceste așteptări pot depăși posibilitățile reale ale copilului în etapa sa de dezvoltare.
Când părintele încearcă să modeleze copilul după propriul chip
Părinții înclinați spre o severitate excesivă investesc adesea multă energie în încercarea de a face copilul să devină exact ca ei. Își pot justifica abordarea prin convingerea că disciplina strictă îl va pregăti cel mai bine pentru viitor și îl va feri de răsfăț. Când copilul are multă energie sau nu este suficient de ascultător, unii părinți cer chiar ajutorul unui psiholog, considerând că acest comportament reprezintă o problemă. Ei încearcă să obțină ascultare deplină prin pedepse și prin prelegeri lungi și frecvente despre ce are și ce nu are voie copilul să facă. Copilul nu este însă adesea suficient de dezvoltat pentru a înțelege o mare parte din aceste explicații. În loc să își însușească mesajul dorit, poate deveni confuz și speriat. Controlul excesiv din exterior îi poate limita dezvoltarea autonomiei și a capacității de a începe singur activități și de a lua decizii. Consecințele se pot observa și în relațiile cu ceilalți copii de vârsta lui. Copilul poate părea extrem de politicos și ascultător în compania adulților, care îl laudă adesea pentru acest comportament și îl dau ca exemplu celorlalți. În același timp, printre copiii de vârsta lui poate avea dificultăți în a participa de la egal la egal la jocuri și activități comune și poate ajunge să fie respins.
O pedeapsă aspră nu înseamnă că un copil a învățat să își controleze comportamentul
Textul-sursă asociază consecințe deosebit de grave cu aplicarea pedepselor aspre, în special a pedepselor fizice. Un copil foarte liniștit și ascultător acasă se poate comporta cu totul diferit la grădiniță sau la școală. În relațiile cu ceilalți copii poate deveni dur, agresiv și poate încerca să ocupe cu orice preț o poziție dominantă. Această diferență de comportament este descrisă ca un indiciu că un copil nu și-a dezvoltat propriul autocontrol, ci se comportă în funcție de presiunea exercitată de adulți. Este interesant că, în această privință, educația excesiv de severă este asociată cu o problemă asemănătoare celei care poate apărea în cazul părinților foarte permisivi. În ambele cazuri, copilul poate avea dificultăți în a învăța să își controleze singur comportamentul, deși abordările părinților sunt aproape opuse. Severitatea excesivă presupune multă supraveghere și multe restricții, dar prea puțină înțelegere. Copilul se adaptează cerințelor din exterior, însă nu își dezvoltă suficient capacitatea de a-și gestiona singur comportamentul.
Împotrivirea ascunsă și reacțiile fizice
Copilul căruia îi este teamă să se opună deschis unor părinți severi poate dezvolta modalități mai puțin vizibile de a evita cerințele lor. Uneori pare nepăsător, se comportă ca și cum nu ar fi auzit o indicație sau uită frecvent ce i s-a spus. Dacă este obligat să mănânce, poate încerca să ascundă mâncarea pentru a scăpa de controlul părinților. În unele situații, tensiunea emoțională se poate exprima și prin suferințe fizice. Textul-sursă menționează durerile de cap, durerile de burtă și durerile în zona inimii ca posibile reacții psihosomatice asociate cu aceste experiențe. De aceea, dobândirea mai lentă a unei abilități sau rezultatele mai slabe decât ale altor copii de aceeași vârstă nu înseamnă neapărat că un copil este mai puțin inteligent sau leneș. În spatele dificultăților se pot afla uneori teama, nesiguranța și lipsa încrederii în propriile abilități.
Cum să ajuți copilul să își dezvolte încrederea în sine și să progreseze?
Când copilul dobândește mai lent anumite abilități sau nu reușește să îndeplinească așteptările, presiunea suplimentară nu este singurul răspuns posibil. Este mult mai util să analizăm cu atenție ce îl împiedică și de ce fel de sprijin din partea părinților are nevoie. Textul-sursă oferă șapte îndrumări pentru dezvoltarea stimei de sine, a autonomiei și a încrederii în propriile abilități.
1. Ajută copilul să își recunoască propria valoare
Stima de sine se dezvoltă prin experiențe în care copilul își recunoaște valoarea și înțelege că abilitățile lui merită încredere. Când părinții îi arată prin felul în care se poartă cu el că îl prețuiesc, copilul își formează treptat o imagine mai pozitivă despre sine. Această siguranță îl poate ajuta să accepte mai ușor sarcini noi, să încerce să dobândească abilități necunoscute și să înfrunte situații care îi cer efort. Un copil care are o părere bună despre sine își găsește mai ușor curajul de a încerca din nou.
2. Apreciază efortul și încercările de a face lucrurile bine
În loc ca atenția părinților să fie îndreptată mereu spre greșeli, este util să observe ceea ce copilul încearcă să facă bine. Efortul, acțiunile pozitive, interesele și înclinațiile lui merită încurajare, chiar și când rezultatul final nu este încă cel așteptat. În același timp, trebuie să ținem seama de numărul cerințelor și al responsabilităților care îi sunt încredințate. Suprasolicitarea poate provoca stres, iar tocmai această stare poate îngreuna îndeplinirea cu succes a sarcinilor. Cu alte cuvinte, creșterea continuă a presiunii nu îmbunătățește neapărat rezultatele copilului. Uneori poate avea efectul opus.
3. Oferă ajutor, dar lasă loc autonomiei
Sprijinul părinților trebuie să fie echilibrat. Dacă adulții îndeplinesc mereu sarcinile în locul copilului, acesta nu are suficiente ocazii să capete încredere în propriile abilități. Nu este însă util nici să fie lăsat complet singur în fața unei sarcini căreia nu știe încă să îi facă față. Abordarea descrisă în textul-sursă ca fiind cea mai bună presupune un echilibru între îndrumarea de la început și lucrul pe cont propriu. Părintele poate ajuta copilul să înceapă o activitate, îi poate arăta cum să abordeze sarcina sau îi poate oferi sprijinul necesar, apoi îl poate lăsa să continue și să termine singur ceea ce face. În acest fel, ajutorul nu înlocuiește efortul copilului, ci îi permite să își dezvolte treptat autonomia.
4. Stabilește așteptări pe care copilul le poate îndeplini
Așteptările părinților își au locul în educație, dar trebuie să corespundă posibilităților reale ale copilului. Dacă standardele sunt mereu mai înalte decât ceea ce poate atinge, copilul poate căpăta sentimentul că, oricât s-ar strădui, nu va avea niciodată suficient succes. O astfel de experiență nu ajută la construirea încrederii în sine. De aceea, este important ca cerințele să poată fi îndeplinite, iar complexitatea lor să crească treptat, în funcție de progresele copilului. Astfel, copilul are ocazia să depășească noi provocări fără sentimentul permanent că nu reușește să îndeplinească așteptările părinților.
5. Reacțiile pozitive să fie mult mai frecvente decât cele negative
Textul-sursă propune cinci reacții pozitive pentru fiecare pedeapsă sau reacție negativă, prezentând raportul de 5 : 1 ca pe o combinație deosebit de eficientă. Printre reacțiile pozitive sunt menționate lauda, încurajarea și un zâmbet cald. Printre reacțiile negative se numără mustrarea, critica, indiferența și chiar încruntarea. Ideea centrală a acestei îndrumări este ca un copil să simtă mult mai des că părinții îi apreciază comportamentul bun și efortul decât că sunt nemulțumiți de el și îl judecă. Acest raport aparține abordării din sursă și nu trebuie prezentat, fără verificări suplimentare, ca o regulă universală stabilită științific.
6. Observă ce este bine înainte de a critica
Când evaluăm munca sau comportamentul copilului, este util să începem cu ceea ce a reușit. Chiar și atunci când aspectele pozitive nu sunt ușor de recunoscut, merită să le căutăm cu atenție. Apoi putem evidenția ceva interesant în încercarea copilului, cum ar fi o idee originală sau o abordare neobișnuită a sarcinii. Abia după ce privim lucrurile astfel vine momentul să semnalăm neajunsurile care chiar au nevoie de corectare. Critica trebuie atunci să fie constructivă și să se concentreze pe ceea ce copilul poate înțelege și îmbunătăți. Textul-sursă propune și un mod simplu de a reflecta asupra propriului comportament: timp de câteva zile, notează laudele și reacțiile negative pe care i le adresezi copilului. Apoi uită-te la raportul dintre ele. Potrivit regulii propuse, dacă unei reacții negative îi corespund mai puțin de cinci laude, acesta este un semn că părintele ar trebui să ia în considerare schimbarea abordării educative. Dacă un copil primește în permanență mai multe critici decât aprecieri pentru efortul său, poate începe să creadă că nu va reuși niciodată să îndeplinească așteptările părinților. Această trăire îi poate diminua stima de sine și îi poate accentua anxietatea.
7. Nu transforma fiecare activitate a copilului într-un prilej de laudă
Deși reacțiile pozitive sunt importante, și lauda excesivă poate crea dificultăți. Dacă un copil se așteaptă mereu să fie lăudat pentru ceea ce face, poate începe să interpreteze orice alt răspuns ca pe un semn de eșec. De aceea, nu este necesar ca părintele să evalueze și să judece în permanență fiecare acțiune a copilului. Pentru copil este adesea mai important să simtă că adulții îl văd, îl aud și îl observă cu adevărat. De exemplu, când își arată desenul, părintele nu trebuie să spună imediat că este minunat sau perfect. Poate pur și simplu să observe că a colorat casa în albastru și că a desenat nori deasupra ei. Îl poate întreba și ce reprezintă o anumită parte a desenului. O astfel de reacție arată un interes real pentru ceea ce a făcut copilul și îi lasă spațiu să vorbească despre lucrarea sa, fără ca fiecare încercare să fie evaluată drept reușită sau eșec.
